Articol publicat in Information Sektion 3, la data de 6 mai 2022.
Rezumat:
Herta Müller, româno-germană și laureată a Premiului Nobel, își exprimă dezgustul față de renașterea modelelor dictaturii. În discuția despre Putin, Ucraina și propriile sale experiențe cu dictatura, remarcă că dictatorii înțeleg bine cum să manipuleze poporul. Despre Putin, spune că îl respinge fizic și se întreabă de ce nimeni nu îl oprește. Vorbind despre Ucraina, ea aduce în discuție frica istorică față de ruși în Europa de Est. Referindu-se la experiența sa în Ucraina, evidențiază persistența influenței sovietice. Müller subliniază pericolul exploatații lui Putin a celui de-Al Doilea Război Mondial în propaganda sa. Ea rememorează și legătura familială cu o zonă afectată de deportare și spune că a învățat să perceapă dictatura drept un avertisment. Despre Putin, observă o uzură și un vid interior, catalogându-l ca având o „natură criminală”. Müller susține că democrația trebuie să fie întotdeauna vigilentă și să construiască pe baza unei imagini umane, în timp ce în dictatură individul există doar ca dușman. Ea atrage atenția asupra riscului ca în Vest să fie ignorat privilegiul de a trăi într-o societate liberă. Müller consideră că politicienii, atunci când își pierd individualitatea, recurg la clișee și devin lipsiți de semnificație.
Articol integral:
INTERVIU
Herta Müller simte greață când vede ca modelele dictaturii au început să crească din nou. În această discuție, autoarea de origine româno-germană vorbește despre Putin, Ucraina și experiențele sale personale cu dictatura.
Constată: Dictatorii știu foarte bine ce fac cu propriul lor popor. De aceea se tem atât de mult. Putin, pentru mine, a fost întotdeauna respingător fizic; incredibil că nu există nimeni care să-l oprească, nimeni care să-l răstoarne. Este dificil să crezi chiar acum că ar putea fi răsturnat?
»Oh, Putin, uitați-vă la el, cu priviri pline de oboseală, uitați-vă la el cum își batjocorește propriii susținători, când aceștia, speriați de el, caută cuvintele. Putin este obosit, obosit de el însuși și de viață și de tot; el stă cu botul în jos. De ce? Este goliciunea după toți acei ani de putere neîngrădită care s-a manifestat și s-a răspândit în el. Putin are o natură criminală; asta s-a văzut deja când lucra pentru serviciul secret comunist. Evident, energia criminală este o condiție.«
»Eram pe lista rușilor«. Așa începe romanul dumneavoastră Tot ce am, îl port cu mine. În 1945, mama dumneavoastră a fost deportată în Ucraina. Cu alte cuvinte, sunteți legată din punct de vedere familial de această zonă.
»Nu are legătură doar cu deportarea din 1945. În întreaga Europa de Est găsești această frică față de ruși. Ca aparate de represiune, toate dictaturile din Europa de Est au fost construite după modelul Uniunii Sovietice; funcționarii trebuiau să meargă regulat la controlul partidului la Moscova pentru inspecții și reeducare. Românii au fost întotdeauna speriați de ruși.
Cum ați perceput Ucraina în perioada în care ați făcut cercetări alături de poetul Oskar Pastior pentru romanul Tot ce am, îl port cu mine?
»Atunci, Ucraina devenise tocmai o țară independentă, ceea ce nu se simțea imediat. Totul era încă sovietic. Nicio țară din Europa de Est nu avea propria sa identitate; Uniunea Sovietică nu permitea asta. În Ucraina, în acea perioadă, vedeam peste tot aceste monumente publice formate din un tanc de luptă lucios, bine întreținut, pentru a nu mai spune lustruit, iar invers: bătrâni cu medalii de curaj pe sacou, fără dinți în gură, fără pantofi, dar cu decorații. Era singura lor demnitate. Era tot ce li s-a oferit în toți acei ani.«
Putin încearcă în orice moment să exploateze Al Doilea Război Mondial, așa-numita Mare Război Patriotic, în propaganda sa.
»Da. Așa că în Ucraina simt o anumită rușine față de istoria familiei mele, pe care nu o pot schimba. Tatăl meu a fost în SS. sub dictatorul Antonescu, România era de partea lui Hitler. Indiferent unde mergi, știi că atunci când ești eu, acolo au fost deja naziștii. Oriunde mă deplasez, tatăl meu a fost odată acolo. Îmi amintesc că visa adesea romantic la morile de vânt și la lalelele din Olanda, ca și cum ar fi făcut o excursie în pădure în timpul războiului, și nu o campanie de cucerire. Și, bineînțeles, când călătorești, ajungi să cunoști și alți oameni care, datorită originii lor familiale, au fost de partea potrivită. Când îi întâlnești, te afli într-un fel de încurcătură. Când citesc marea poetă româno-germană Paul Celan, devenind aproape neajutorată, pentru că știu că lagărul de exterminare din Transnistria, unde părinții săi au murit și care a avut grijă de partea sa a Holocaustului, era sub conducere românească.«
Familia dumneavoastră a fost de partea călăilor?
»Da. Am știut doar o cale de ieșire. M-am învățat să percep dictatura în care am crescut ca un avertisment. Ca un avertisment că nu trebuie niciodată să cedăm ispitei de a ne organiza viața. Nu trebuie să facem nimic în detrimentul altor oameni.
Tatăl meu, care era alcoolic, era iremediabil și nu putea fi determinat să gândească altfel decât făcuse întotdeauna și să învețe. Nu se distanța de nimic, era prea simplu, în parte din cauza alcoolului. Dar experiența mea arată că este mai bine să fii vigilent de la început, când este mai ușor să eviți să devii parte a crimelor, decât să regreți mai târziu. Odată ce te-ai adaptat, ești lovit și mai puternic. Chiar și pentru Putin, trădătorii sunt cel mai rău lucru, mai rău decât dușmanii.«
Un scriitor poate fi de ajutor?
»Nu pot fi de niciun folos, dar trebuie să povestesc ceea ce am trăit. Și am trăit că în dictaturi există un model care se repetă mereu: distrug oamenii. Există o condiție totală în orice dictatură, care constă în descompunerea omului. Am văzut mulți oameni să se prăbușească.
De aceea trebuie să fim mereu atenți la democrație, să o analizăm. Avem nevoie de instituții, servicii de securitate și apărare, dar acestea trebuie controlate de parlament. În democrație, trebuie să construim pretutindeni pe baza unei imagini umane, inclusiv în instituțiile despre care tocmai am vorbit. În dictatură, individul există doar ca dușman. »
Într-o antologie recentă, v-ați făcut gânduri despre democrație.
„Ceea ce face Putin zguduie temelia gândirii noastre. Nu vrem să trăim într-o astfel de societate, cum a construit el. Unde libertatea este un simplu alegere-ori, viață sau moarte. În democrații, întrebările sunt mult mai complicate și trebuie repetate mereu, înainte ca ceva să dea greș. Am pierdut privirea asupra planificării sistemice a lui Putin. Sper că eșecul vestic în tratarea cu Putin ne face să realizăm cât de naivi am fost, cât de nepăsători. În societatea rusă, așa cum o vrea și a creat-o Putin, nu există posibilitate de opoziție, pentru alte soluții; a profita de libertatea care nu există este răspuns cu asasinat și otrăvire. Putin a jefuit propria sa țară și a distrus-o. Și în Vest, din păcate, există oameni care fie nu vor să știe, fie chiar, în numele unei păcii înțelese greșit, acoperă un dictator. Cum poți fi atât de orb într-o democrație?“
Considerați că în Vest adesea lipsește conștientizarea privilegiului de a trăi într-o țară liberă?
„Lăsați-mă să spun asta în felul meu: Am văzut atâtea vieți distruse de dictatură. Așa că, atunci când oamenii din Vest nu pot să înțeleagă cât de multă libertate au aici, uneori pot deveni furioasa.“
În cărțile dumneavoastră, combinați adesea un limbaj foarte propriu cu un evident scepticism față de limbaj
„Există întotdeauna două limbaje: limbajul oficial, gol, golit al ideologiei, și limbajul oamenilor. Limbajul pe care minoritatea germană din România, din care fac parte, îl vorbește a fost întotdeauna foarte reacționar. Nu era deloc pregătit să transmită reflecții despre nazism, după ce războiul se terminase. În ceea ce privește România în sine, țara și-a falsificat istoria. Românii s-au alăturat rușilor abia în ultimul moment. Atât în timpul, cât și după război, din diferite motive, trebuia să ai grijă mereu ce spui. De altfel, nu am spus niciodată că limba germană, ca atare, îmi place. Scriitorul Jorge Semprum a spus odată, și mereu m-am ținut de asta: Nu limba este casa ta, ci ceea ce spui.“
De ce politica are adesea o relație atât de tensionată cu limbajul?
»Când politicienii își pierd individualitatea, le rămân doar clișeele. Și astfel devin lipsiți de semnificație. Oamenii pot simți instinctiv limbajul folosit în jurul lor, cel care spune adevărul. În aproape fiecare propoziție poți simți cum gândește o persoană. Chiar și modul în care sunt plasate adjectivele dezvăluie multe, și în politică. Limbajul ar trebui să fie în fruntea listei pentru un politician. Mulți nici măcar nu conștientizează câtă credibilitate pot câștiga sau pierde prin limbaj.«
Vă considerați un experimentator al limbajului?
»Nu, nu caut ceva complicat. Aș vrea, în schimb, să mă apropii de forma orală. Cuvintele ar trebui să stea pe pagină, ca și cum ar fi venit foarte ușor. Necesită multă muncă.«
Faceți multe colaje de litere în ultimul timp. Ce vă fascinează la acest mod de exprimare?
»Este o încercare de a recupera ceea ce a fost neglijat. Este vorba despre libertate. Când eram tânăra în România, adesea se făceau percheziții la domiciliu. Așa că a trebuit să ascund texte sau să le îngrop în grădină sau să le dau prietenilor care nu erau sub suspiciune. Să ai ceva expus acasă nu este deloc o certitudine. Adesea am impresia că pun cap la cap, pentru că știu atât de multe lucruri care s-au stricat. Fără copilăria și tinerețea mea din România, probabil că nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap să fac colaje.«
Publicul literar așteaptă, din câte știu, la încă un roman mare.
»Da, asta am auzit și eu. Am spus: Nu, atâta timp cât fac aceste colaje, nu vine în discuție. Nu pot face mai multe lucruri în același timp; în bagajul meu mental am câteva poezii sau cântece ale lui Biermann.”
E suficient. Acum sunt bine echipat.
Niels Barfoed a tradus acest interviu cu scriitoarea și laureata a premiului Nobel, Herta Müller, care a lansat în acest an o nouă carte de colaje, „Der Beamte sagte”. Înainte de interviu, iată introducerea traducătorului despre experiențele personale ale lui Müller cu dictatura.
„Ceaușescu a vizitat odată vechea cetate din București cu câinele său mare. Apoi, o pisică a apărut de undeva și l-a făcut pe câine nervos. Ceaușescu a avut un acces de furie. Și pentru că paznicii săi nu au putut afla din ce casă provenea pisica, dictatorul a poruncit ca jumătate din stradă să fie demolată. Nimeni din jurul său nu s-ar fi îndurat vreodată să împiedice asta.”
Această pasaj se găsește într-un discurs pe care Herta Müller l-a ținut la 27 aprilie anul acesta la o comemorare pentru poetul austriac Erich Fried (1921-1988) la Viena. Așa cum reiese din pasaj, actuala demonstrație de putere a Rusiei în Europa a deschis răni vechi ale tinereții chinuite a autoarei sub dictatură. Totuși, există o diferență semnificativă între cele două țări: „Toți copiii pe care Ceaușescu îi arăta cu plăcere în public trebuiau să fie în carantină cu zile înainte, din cauza riscului de infecție. Împreună cu cercul său restrâns, el jefuia țara până la mizerie. Nu mai erau alimente elementare, nici curent, nici căldură. Dormeam cu paltoanele pe noi. Diferența era: România era un cărăuș cu o armată jalnică, nu putea ataca nicio altă țară. Dar Rusia este un continent.”
Herta Müller simte greață la vederea reapariției modelelor dictaturii. Dar nu se poate abține să vorbească despre ororile care se răspândesc atât în minte, cât și în regiunea stomacului, la gândul dictatorului care este pe cale să ocupe Ucraina și a ocupat conștiințele europenilor. Așa că ea scrie în discursul său: „Ca mulți est-europeni pe care îi cunosc, am devenit și eu, fără voia mea, una dintre cei care înțeleg lui Putin. În el recunosc: Vicierea infamă a oricărei realități. Calculul șiret în utilizarea minciunilor. În accesele de furie, amestecul de câine de luptă și robot. Sub șantaj, privirea înclinată. Nevoia de răzbunare. Plăcerea sadismului pentru a se simți pe sine. Modul șuierător de a arunca propoziții. Cum măreția atrage cele mai obișnuite cuvinte înapoi în gură pentru a se bucura încă o dată de umilire.
”Niels Barfoed
Care este reacția dumneavoastră la știrile zilnice despre război?
„Este aproape ca și cum „îngheți”, războiul pătrunde direct în corpul tău și oprește curentul. Doar neputința de a fi privitor. Această infamie, această distrugere. Este ca și cum, în starea sa de șoc, nu poți să te raportezi la acest război. Citesc ziare ca o nebună și urmăresc știrile. Ajungi nebun dacă încerci să simți cu adevărat ce se întâmplă. Nu am nervi buni oricum. Dar un lucru este sigur și este important să ne amintim și din nou este teribil să o faci.
M-am învățat să văd dictatura în care am crescut ca un avertisment. Ca un avertisment să nu fii niciodată tentat să te așezi.
„Ca mulți est-europeni pe care îi cunosc, am devenit și eu, fără voia mea, una dintre cei care înțeleg lui Putin”, spune Herta Müller.
